Lumina care tace versuri

Versuri Anamaria Iacob – Lumina care tace lyrics

Stau și-l privesc. Și nu mai e furtună.
E doar un om tăcut, cu fruntea-n lună.
Un fel de rug aprins, ce nu mai arde,
Un vis căzut din cer, pierdut prin spate.
Nu-i liniște. E-un urlet învelit
În catifea ce-n suflet s-a topit.
Tace — și-n tăcerea lui adâncă
Întreg pământul pare să se frângă.
Mi-e dor de el, de vocea lui de foc,
De fiecare strigăt fără loc,
Când inima-mi zbura, sfâșiată,
Dar vie, ne-ncuiată, dezgolită, toată.
Acum e calm, și-n calmul ăsta crud
Îl văd cum moare, dar rămâne-n lut.
O stea în agonie, prea târzie,
Ce nu mai cade, dar nici nu mai știe.
Aș vrea să-i smulg durerea cu tărie,
Să-i sparg tăcerea, să-i redau mânie.
Dar n-am cuvinte. Timpul ne desface —
Și-n loc de foc, iubirea e doar pace.
Și doare. Doare blând, dar fără glas.
Ca frunza toamnei prinsă între ceas
Și infinit — plutește, dar nu cade.
E lângă mine, dar e dus departe.
Iar eu rămân cu dorul ăsta sfânt,
Ce nu s-a născut doar din cuvânt.
Ci din prezența lui ce nu dispare —
E viu, dar stins. E cald, dar e-n uitare.
Iubesc ce-a fost. Iubesc și ce-a rămas.
Chiar dacă-n el nu-i flacără, ci ceas
Ce-și numără secundele în van —
Tăcut, frumos. Străin. Și prea uman.

Scris de: Iacob Anamaria