Aurul și înțelepciunea versuri

Versuri Vasile Militaru – Aurul și înțelepciunea lyrics

Marele-Împãrat Lumină și-Întuneric Împărat,
Megieși cu-mpărăția, când a fost și ei să moară,
Cu trei zile mai-nainte de prohod și de sicriu,
Fiecare, cu iubire și-a chemat
Unicul fiu,
Să-i dea binecuvântare pentru cea din urmă oară.
Și-amândoi, cu ochii-n lacrimi și cu grai întretăiat
Fiilor ce-aveau sub soare le-au lăsat câte-o comoară:

– Fiule, a zis Lumina, eu mã sting și plec departe…
Tu rãmâi pe lume singur…Toate-n lume sunt deșarte…
Moștenire pentru tine n-am sã las decât o carte…
Iat-o!…Toatã fericirea vei putea prin ea sã sorbi,
Dacã ochii tãi citind-o, pururea nu vor fi orbi!
Sunt în ea comori de veacuri: vorbe-adânci, vorbe-nțelepte;
Fiecare, la tot pasul, doar spre bine sã te-ndrepte,
Fiindcã vorbele-nțelepte, niciodatã nu te mint
Și-s ca merele de aur, în panere de argint!

– Ah, odorul tatii, zise Împãratul Întuneric;
Azi, când mor, cu fericirea, vreau, pe veci, sã mi te feric…
Iatã-ți las, ca moștenire, un fãrã sfârsit tezaur:
În aceastã raclã neagrã, numai galbeni mari de aur…
E comoarã fermecatã
Prin iubirea mea de tatã…
Galbenul cel de pe urmã, sã-l azvârli mereu în foc
Si, mereu, spre-al tãu folos,
Înmiit, au sã rãsarã, gârlã, galbenii la loc,
Pe când racla fermecatã, cum pãmântul alta n-are,
Sã cuprindã-a ta comoarã, se va face tot mai mare!…

Vorbele acestea zise, firul vieții astfel tors,
Cei doi Împãrați plecarã,
Fiecare plâns de-o țarã,
Dincolo, de unde nimeni, pânã azi, nu mai s-a-ntors,
Iar în ziua urmãtoare, chiar din zorii dimineții,
Cei doi fii pornirã și ei ca sã-și toarcã firul vieții:
Pe stãpânul raclei negre, cu însetãri în pumnul humii,
L-a fost smuls ca o furtunã, aurul, în largul lumii:
Bolta cerului albastru i-a-nsorit-o-n mii de sori;
I-a pus vrãji în toatã clipa; sub tot pasul, colb de flori;
L-a purtat pe tot pãmântul, pe cãi largi, pe cãi înguste
Și i-a dat, în fãrã seamãn pân-atunci olocauste,
Tot ce-ar fi putut sã guste!…

Dar cu anii, mergând astfel pe cãrãrile ce mint,
Cu, pe tâmple, tot mai multã promoroacã de argint,
Însetatul, dintr-o datã, rãtãcit pe-al vieții drum
Se simți mâhnit…Pe fire parcã se lãsa un fum;
Nu mai era primãvarã, nu mai era cer senin;
Fericirea de-altã datã începu sã fie chin:
Cântecul îi pãru urlet; stârvuri, florile de crin;
Simți frigul tot mai tare: sorii se stingeau întruna;
Muri cel din urmã soare, apoi stelele și luna;
Întunericul se-ntinse tot mai negru și, curând,
Noapte grea veni sã-i cadã și pe suflet, și pe gând,
Cel care viața o sorbise cu-nsetare,
Otrăvit de-a ei dulceațã, se-azvârli, plângând, în mare!
Dar, în clipa-ntunecatã, cea mai neagrã dintre toate,
El simți, din valul mãrii cum un braț pe mal îl scoate
Și-n clipita urmãtoare când în fire-a fost sã-și vinã
Vãzu-n fața lui pe fiul Împãratului Luminã:
Cu, pe cap un sfert de soare ca un sfânt din Paradis,
Zâmbitor tinzându-i cartea, cel ce l-a scãpat i-a zis:

– Nu e vina ta…E vina celui care, drept tezaur,
Nu ți-a dat o așa carte, ci izvorul sãu de aur!…
Ia-o și citește, frate: pentru toate-ți va fi leac,
Precum leac mi-a fost și mie; și-o fi tuturor, în veac…
Ia-o și citește-ntruna: azi vei fi mai bun ca ieri;
Vei simți cum prinzi în suflet boarea dulcei primãveri,
Cu miros din lãcrãmioare și din florile de meri!…
Vei simți, din întuneric cum pe toată clipa ieși;
Cum îți înfloresc în Suflet milioane de cireși
În a cãror fiecare ramurã, omãt de floare,
Cântã o privighetoare!
Cartea mea e carte plinã
De miresme, de luminã,
Și mai mult îmbãtãtoare decât oricare grãdinã!
Ia-o și citește, frate…Adevãr grãiește-mi gura!

Și-nchinându-se, Luminã, surâzând, i-a dat
Scriptura.
…………………………………

Iarã Sufletul-ruinã, adevãr zic și eu vouã:
Prin puterea cãrții sfinte, s-a trezit la viatã nouã!