Baladă versuri

Versuri Nicolae Labiș – Baladă lyrics

1.
Și vântul de toamnă și noapte și chinuri revine
Și mi-a mai murit o iubire, în suflet lăsând
Dureroase canale ce-odată fuseseră pline
De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic și în vânt.

Toamna se-agită cu gleznele vinete-n ploaie,
Trupul bătrân învelindu-și în zdrențe de foi,
Razele lămpii elecrice-n vânt se îndoaie,
Dansează sinistru în pomi și-n oglinzi de noroi.

Amintirile zac ciuruite de-atâtea erori
În spitalele mele și nu vor să moară odată,
Le-năbuș în ritmuri, în crini, în idei și vapori,
Și ele-aiureaza ciudat și se zbat și m-arată.

2.
Cum vântul de toamnă și noaptea și chinuri încinge
Lumea cu urletul lui răgușit, uriaș,
Micșorând și mărind depărtările; cum sub meninge
Amintirile zac aiurind; cum dansează-n oraș
Razele lămpii electrice; cum se dezbină
Stuful subțirilor ploi între maluri de zid,
Mă gândesc la pescarii din deltă cu voci în surdină,
La prietenii mei care-noată în frigul putrid
Și inima-ntr-înșii își mișcă-ngrozitele clape,
Și mă simt împreună cu dânșii în stuh și pe ape,
Sâmburii vii ai pustiului veșted de stuh și de ape,
Pe cer se-oglindește-ntunericul apei ce bate,
Întunericul pomilor negri ce aerul bat,
Întunericul vitelor care plutesc înecate,
Negrul acesta nenuanțat.

La rame, în lotci, liliecii alunecă-n șire,
Liliecii, ai nopții de toamnă, trec muți, cu foșniri,
Adulmecă, trec pe-ncurcatele apelor fire,
Adună pe creștet șuvițele ploii subțiri,
Șuvițele ploii cad pe obraji lunecos,
Prelungindu-le barba pe piept și mai jos,
Mai jos, până-n undele negre ce-o prind cu ardoare,
Târându-le-o astfel în chinuitoare meandre spre mare.

Nu se aprinde-ntre dinți umezită țigara,
Liliecii, ai nopții de toamnă, visează o vară
Și-o noapte când zeci de priviri de țigări își descarcă
Chemările lor clipitoare, sclipiri de cobalt,
Când stelele tandre și mii se răsfrâng lângă barcă
Și încă mai multe pe cerul înalt.

Dar noaptea e neagră și-aproape-i furtună și vântu-i.
Valuri înalte cutremură lotca trecându-i
Peste clonțu-i înalt și-ascuțit,
Pătrund peste gulerul asprei mantale, suit,
Și-n cârpitele cizmelor teci –
Îmbrățișare perversă, tentacule reci.

Undeva, în colibe, așteaptă să-i scalde
Liniștea orelor calde,
Undeva, în colibe, copiii visează acum
Duhuri din deltă și verzi, submarine palate.
Nevestele stau la ferestre cu ochii în fum.
(Iar au să capete cearcăne, deci iar au să fie mustrate.)

Liliecii, ai nopții de toamnă, alunecă-n șire
Cătraniți de-ntuneric mai bine ca plasele lor,
Adulmecă, trec pe-ncurcatele apelor fire,
Caută-n apă dușmană comori
Spre a-și plăti existența de-acum și postumă,
Micului lor univers
Pe care-l consumă și care-i consumă.

3.
Ziua mai curge, dar rău încâlcită în stuh,
Nedefinită în timp, fără soare, secret.
Pâclele lungi se deșiră încet prin văzduh,
Căci undeva, enervant de încet,
Cherhanalei îi smulge din cap mânios
Părul acesta lățos.

Umbrele celor dintâi care vin
Din ceață încep să se-nchege, pe rând,
Vin scârțâind, vin din destin,
Parcă prin vată de sticlă trecând.

Se-adună mereu și-și plătesc viețuirea
Tezauru-n coșuri e viu și se zbate –
Aur și-argint sângerat de zvâcnirea
Crudelor bronhii căscate.

Apoi îl așteaptă pe ultimul, strânși în sobor,
Dar cel așteptat nu mai vine privirilor lor.
Rătăcit, poate caută-o cale acum, în zadar,
Poate-a pornit pe sub ape lățoase de var
Spre lumea informă și goală și fără amar.

(Îmi amintesc de un imn triumfal auzit,
Toamnei târzii închinat acel imn auzit)

În soborul tăcut și egal
S-a mișcat cineva dilatandu-și priviri de metal,
Cerul de toamnă strângându-l într-însele peste măsură
Și cu gura-nnegrita de ură,
Sincopat de o tuse uscată,
Începe sub buzele sure să-njure deodată
Toamna cu toate minunile ei ucigașe,
Cu pâclă ce-n oameni o cerne și nici n-o observi,
Cu putreziciunea trufașă ce-n toamnă se-ngrașă,
Cu tot alcoolul pe care îl picură-n nervi.

Dar din plămâni, din gâtlej, i-au țâșnit stropi de sânge-nchegat,
Și-njurătura ori blestemul ăsta scâncind s-a tăiat.
Atunci, rând pe rând, toți ceilalți din sobor
Începură să-njure-n multiplele limbi ale lor,
Pumni rămuroși se-ncleștau de văzduh scuturându-l,
Ca-ntr-un rit de revoltă teribil și vechi ca pământul,
Cor într-un zbor arzător ce-l măsor cu doar corpul pe care
Plantele albe-l cântară țâșnite din soare,
Zbucium vital afirmându-și puterea și ura
În lupta cu moartea ce-a pus-o în toate natura.

4.
Cel care această revoltă umană-ncepuse,
Dar și-o curmase pe roșii petale de tuse,
Buzele negre-și mișcă și acum, ca și cum
Ar fi strigat cu ceilalți împreună și-acum,
Dar niciun cuvânt nu-i ieșea din gâtlejul surpat
Doar un suspin modulându-se, doar un oftat,
Neputincios, pregătindu-se parcă s-adoarmă
Acoperit de melodica larmă.

5.
Vântul de toamnă și noaptea ce vine la mine,
Dragostea mea ce murise în suflet lăsând
Dureroase canale ce-odată fuseseră pline
De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic și în vânt,
Dansul luminii sinistru-n oglinzi de noroi,
Versul nescris, ori strivită în buze răsura,
Sunt numai tonuri țesute în masa acelui
Zbucium vital afirmându-și puterea și ura.

A zburat repede-o frunză prin razele geamului meu,
Am privit-o distrat, neluând-o în seamă nici eu,
Și m-am gândit la pescarii din deltă mereu
Noaptea întreagă de 9 spre 10 octombrie.