Câinele de lângă pod versuri

Versuri Geo Dumitrescu – Câinele de lângă pod lyrics

Pedalam liniştit
prin dimineaţa răcoroasă şi plină de soare,
pedalam liniştit, egal, cu pieptul plin
de bucuria aerului proaspăt, a luminii,
de bucuria echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roţi,
agale pedalam, ascultând
zumzetul roţilor pe asfalt,
depănând uşor stâlpii de telegraf, arborii,
câmpurile verzi, foşnitoare, gardurile…

Probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
şi norii alergau în jocuri fantastice pe cer…
Dar eu mă gândeam
că de multă vreme nu mai alergasem
pe lângă garduri, cu un băţ în mână,
făcând să cânte din fugă, răpăind,
marile xilofoane ale ulucilor
cântecul lor întotdeauna surprinzător
de vegetale ciolane moarte…

Şi-acum, pedalând liniştit, cu pieptul plin
de puterea aerului pur şi-a luminii,
de bucuria echilibrului
şi-a locomoţiei libere, line, pe două roţi,
privirea mea alerga de-a lungul gardurilor
liberă, dreaptă, lipsită de orice sfială,
liberă, energică, materială, ca o nevăzută nuia,
făcând să răpăie bătrânele scânduri
în frânturi de cântece vioaie, puerile,
crâmpeie de marşuri încrezătoare, ce aminteau
de vremea surâzătoare, suavă,
a impetuosului “sânt soldat şi călăreţ”…

Aşa mergeam, pedalând liniştit,
inundat de bucuria mişcării,
surâzător şi ţanţoş,
petrecut de cântecul gardurilor –
când, deodată, la câţiva paşi în faţă,
aproape de capătul podului,
l-am zărit aşteptându-mă,
eram sigur că pe mine mă aştepta,
negreşit, numai pe mine putea să mă aştepte –
aşa cum şedea liniştit pe labele dinapoi,
privindu-mă ţintă, urmărindu-mi vădit mişcările,
câinele Degringo mă aştepta, apărut deodată,
naiba ştie de unde, la câţiva paşi în faţa mea,
în marginea câmpului, acolo unde, puteam să jur,
ochii mei alergaseră cu puţin înainte,
pipăind drumul.

Şi totuşi, nu era chip să mă-nşel,
aşa cum şedea tăcut şi calm,
urmărindu-mă cu privirea,
părea că mă aşteaptă acolo de mult, de mult,
poate chiar din clipa când, cu un ceas înainte,
pornisem în frumoasa mea plimbare de dimineaţă,
sau poate chiar înainte de aceasta…

Am trecut pe lângă el fără grabă,
descriind totuşi o curbă uşoară, îngrijorată,
deşi, privindu-l în trecere cu coada ochiului,
l-am văzut rămânând liniştit,
neschiţând nici un gest agresiv,
cu ochii ţintă, cu un aer blajin, trist, prostănac –
am trecut ocolindu-l un pic, pedalând fără grabă,
cu o uşoară strângere de inimă –
dar frică nu-mi era, nu mi-e frică de câini,
nu mi-a fost frică niciodată de câini –
şi totuşi, aşa cum mă urmărea cu privirea, tăcut,
câinele Degringo îmi dădea o nelinişte,
un fel de teamă potenţială, mai degrabă impresia
că lui i s-ar putea părea că mi-e frică,
sau că poate într-adevăr era cazul să-mi fie…

Dar frică nu-mi era şi, pedalând fără grabă,
am intrat pe scândurile podului
lăsându-mă furat o secundă
de clipocitul dulce, vioi, al apei printre stâlpi…
În aceeaşi clipă, în urma mea,
ridicându-se încet, fără grabă,
câinele Degringo porni uşor
lângă roata din spate.

M-am mirat, fireşte, şi am simţit cumva
tulburându-se bucuriile acelei dimineţi,
am simţit alterându-se, sub povara
unei determinări neprevăzute, supărătoare,
nemărginita bucurie a echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roţi…

Şi-am întors capul, aşteptându-mă la cunoscuta,
inevitabila vehemenţă stupidă a potăilor exasperate
de mişcarea rotundă, inabordabilă, a roţilor.

Dar câinele Degringo alerga liniştit,
fără să schiţeze nici un gest de enervare,
fără să latre măcar,
potrivindu-şi paşii pe paşii roţilor mele
şi privindu-mă ţintă în ochi
cu aceeaşi privire limpede, blajină,
parcă afectuoasă…

– Pleacă! – i-am spus intrigat – fugi, du-te-acasă! –
deşi era cu totul vădit
că nu putea să aibă ceea ce se numeşte casă.
– Du-te, dobitoc necăjit, lasă-mă-n pace!
i-am spus, ameninţându-l cu mâna,
şi mă gândeam, fireşte, că-ntotdeauna ar fi mai bine,
când e vorba de câini, ar fi mai bine,
când e vorba de orice fel de câini,
ca ei să latre, decât să tacă şi să se ia după oameni,
chiar dacă oamenii îşi iau uneori libertatea,
cu totul nevinovată, dealtfel,
şi pentru nimeni dăunătoare,
de a umbla călare pe bicicletă
sau chiar pe nişte cai înaripaţi…

Dar câinele Degringo alerga liniştit
lângă roata mea din spate
păstrându-şi strict ritmul şi distanţa
şi privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi…

Se scurgeau kilometri
sub foşnetul mângâietor al roţilor, câmpuri şi livezi
alergau de o parte şi de alta a drumului
şi gardurile cântau, cântau,
sub privirile mele energice, materiale,
vechile, uitatele lor cântece puerile,
marşuri încrezătoare – probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
şi norii se-nvârteau în fantastice jocuri pe cer…

Dar câinele Degringo
alerga liniştit lângă roata din spate,
privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,
parcă afectuoşi.

– Pleacă! – i-am spus, cuprins de o bruscă mânie,
căci niciodată
n-am putut suferi să se ţină cineva după mine.
– Pleacă! – i-am spus cu crescândă furie,
în faţa acestei nemaipomenite lipse de demnitate –
pleacă, lasă-mă-n pace, du-te dracului! –
deşi ştiam prea bine că nu există un iad al câinilor
şi că ei n-au ajuns niciodată până astăzi
la treapta gândirii metafizice
care să le îngăduie a crede în draci –
pleacă! – i-am strigat totuşi scos din fire –
du-te dracului, dulău nesuferit,

(fragment)