Acuzatorul versuri

Versuri Costache Ioanid – Acuzatorul lyrics

Ne-apropiem de ziua cea binecuvântată
Când vom zbura la Tatăl în stol de porumbei
Când vom privi pe norul de slavă scânteiată
Pe Cel ce-a smuls la viață și neamuri și iudei

Și totuși noi aleșii acestei generații
În pragul întâlnirii cu Mirele Divin
Tot parcă nu cunoaștem noi cei chemați noi frații
Amețitoarea slavă a harului deplin

Cândva mai sus de ceruri la Tronul de Lumină
Ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu
Au fost chemați odată în sfat frățesc să vină
Toți cei trimiși în larguri ca fii de Dumnezeu

Sclipea în sfera sfântă veșmântul lor feeric
Pe când Isus la dreapta privea spre Suveran
Iar undeva din goluri cu haină de-ntuneric
Purtând un sac de suluri venea-ncruntat Satan

„De unde vii Satana” l-a întrebat Prea-Naltul
„De pe planeta Terra” „O te-ai uitat la Iov
Neprihănit ca dânsul și drept nu-i nimeni altul
Și tu mi-l scrii zadarnic în negrul tău hrisov”

Și-a dat răspuns Satana „Știu eu Așa să fie
Îți poartă el respectul cu gând smerit blajin
Sau pentru-atâtea daruri atâta bogăție
Atât amar de turme de care câmpu-i plin

Dar ia întinde-ți mâna și-atinge-Te de-avere
Atinge-Te de carne și lasă-l gol și frânt
Și vei vedea cum omul cu ultima-i putere
Te va huli în față pe margini de mormânt

O bietul om țărână O umbră-nșelătoare
Un rob pe care-l cumpăr la cel mai ieftin preț
Aceasta ți-e făptura ce merită-ndurare
Ai semănat nădejde și-ai secerat dispreț

De ce mai ții Stăpâne pământul pe orbită
Când sulul Legii Tale e tot mai terfelit
Coloane de păcate le scriu într-o clipită
Și clipa următoare rodește întreit”

Așa vorbi Satana Și-apoi pe îndelete
El arătă prăpădul ce-neacă tot ce-i sfânt
Și sprijinindu-și vorba pe sute de versete
Ceru-n sfârșit osânda întregului pământ

Cu fețe întristate l-a ascultat Soborul
Vai ce venin ce ură era în tot ce-a spus
Dar dacă-n orice inimi lovea acuzatorul
Mai greu decât oricine era lovit Isus

Căci El era Cuvântul care-a chemat Lumina
Care-a luat țărână și-a plăsmuit pe om
Și-acum cerea vrăjmașul ca preț la toată vina
Mai mult decât blestemul din Deuteronom

De-atunci trecură secoli ca nori peste catarguri
Și într-o zi un înger trimis din înălțimi
Chemă din nou toți fiii lui Dumnezeu din larguri
La Tronul de Lumină ce stă pe heruvimi

Dar în înalta sferă era o sărbătoare
O voioșie sfântă un freamăt de nespus
Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare
Și-un Rai de bucurie pe fața lui Isus

Cântând un psalm de slavă cu inima ferice
Isus privea spre Tatăl Cel fără de-nceput
Și mâinile Lui sfinte aveau o cicatrice
Un semn scăldat în raze cum nu s-a mai văzut

Dar iată vechea umbră cu vinete contururi
Acum cu ochi de groază cu pas șovăitor
Satan ducând în spate un negru sac de suluri
Din nou urcă din goluri și se-arătă-n Sobor

„De unde vii Satana” brazdă un glas tăria
„De pe planeta Terra” răspunse crunt Satan
„O ai văzut pe Petru pe Ștefan pe Maria
Ce sfântă-i Magdalena Ce-nflăcărat loan”

Ioan Maria Petru Doar varul pe perete
De când nenorocirea m-ajunse pe Calvar
Îi scriu mereu în suluri cu sute de versete
Și cer acum osândă și celor de sub Har”

„Cum îndrăznești să-ntuneci lumina Mea curată
Te-ncumeți tu a pune pe fiii Mei sub legi
Și ți-ai luat sfruntarea să chemi în judecată
Familia Mea sfântă de împărați și regi

Nu-ți mai cunoști hotarul Sau nu te prinde teama
Isus a dat o plată de sânge Ce mai vrei
ții să domnești Domnește Vei da odată seama
Dar nu-ți întinde dreptul peste copiii Mei”

„Dar legea Ta e sfântă” vorbi acuzatorul
„Și eu pentru dreptate mă zbucium și insist”
„Cum Harul nu-i dreptate Nu-și are plătitorul
Sau Legea e mai tare ca sângele lui Crist”

„Stăpâne dar o lege rămâne Și ea cere
Un procuror integru sever și priceput”
„Cum Peste fiii slavei ai vrea să-ți dau putere
Jos gheara de pe legea iubirii Belzebut”

Un semn făcu Cel Veșnic Și oștile de îngeri
Asupra lui Satana se aruncară-n stol
Iar sulurile negre de-abateri și înfrângeri
Rupându-le fărâme le risipiră-n gol

Și iată că din ceruri cu neagra lor ninsoare
Fărâmele acestea pe vânturi au plutit
Iar undeva departe le aștepta o mare
Și apele uitării de veci le-au înghițit

Și cum priveam la marea ce se zbătea adâncă
Și ultima fărâmă pierea ca un suspin
Am tresărit la gândul că nu pricepem încă
Amețitoarea slavă a Harului deplin