Legenda prințesei de dac versuri

Versuri Cornelia Cristea – Legenda prințesei de dac lyrics

Pe cărări stâncoase, dincolo de stânã,
Dacul, fiu de codru, a murit în rană,
Când în lupte grele, şi-a pierdut o mânã,
Singura-i fecioară a rămas orfană.

Când își ridicase duhul peste apă,
Dacul scoase-un urlet cosmic și durut
Crunta lui durere, nu putea să-ncapă,
Doar în zămislirea fragedului lut…

Ca și o poruncă urletul ia formă,
Lumea să n-o ştie, vântul să n-o ardã,
Zeii-n taină mare, chipu-i îi transformă,
Dacul să nu moarã, Dacia s-o piardã.

Să-i rămână ei, moștenire sfântă,
Codrii și câmpia, munți și ape reci,
Ei să i se-nchine tot ce nu cuvântă,
Ploile și vântul, frunze și poteci.

Soarele și Luna nu se mai dezmint,
Lupii pe mioare nu le mai atacă,
Câinii stau la stână numai din instinct,
Și miroase-n aer a prințesă dacă.

Dacia-și respiră noaptea-nmiresmată,
Ochii ei și vraja împletesc văzduhul,
De ar fi să treceți pe acol’ vreodată,
Dacă-nchideți ochii, i se vede duhul…